Cum am inceput sa ma simt bine in pielea mea
“Noi nu vedem lucrurile asa cum sunt. Noi vedem lucrurile asa cum suntem noi.” ~Anais Nin
Acum cativa ani, obisnuiam sa privesc cerul mare si albastru si sa ma intreb: “Este acesta cu adevarat locul potrivit?”. “Oare m-au lasat pe o alta planeta?” Ma intrebam.
Simteam ca nu ma potriveam sau ca nu apartineam. Lucrurile pareau mult mai usoare pentru altii. Mergeau inainte cu usurinta chiar si atunci cand ceva era dureros, in timp ce eu simteam cum o sageata imi strapunge inima de fiecare data cand o persoana draga suferea sau cand aparea o situatie dificila.
Cand ma uitam in jur, vedeam atata suferinta. Fiind incredibil de sensibila, am facut mai mult decat sa privesc, am sarit direct in suferinta. La momentul respectiv, m-am judecat cu vehementa pentru ca eram emotionala. Nu stiam ca aproximativ 20 la suta din populatie este extrem de sensibila si ca este o trasatura plina de daruri, dar si de sentimente profunde.
Observand in liniste imprejurimile mele, am privit cu ochii in lacrimi cum familia mea se zbatea. Am simtit cu o sensibilitate adanc inradacinata atunci cand parintii mei aveau oarece probleme. Ma uitam la stiri si ma gandeam: “Uite cate lucruri oribile se intampla acolo”. Tot ceea ce vedeam si simteam imi reflecta ceea ce am decis ca era adevarat cand eram copil: lumea nu este un loc sigur sau bun.
In timpul acestor primii ani am dezvoltat obiceiul de a-mi face griji pentru cei dragi si pentru lume. Pentru mine, viata era o tornada a celor mai rele scenarii, iar “ce-ar fi daca” ma consuma.
Nu mi-am dat seama la vremea respectiva ca gandirea era calea mea de a scapa de sentimentele mele. Durerea parea atat de cutremuratoare incat nu am lasat-o sa ma atinga. In schimb, am incercat sa controlez situatiile cu gandurile mele. Nu am asteptat sa vad cum se vor desfasura lucrurile; am inceput sa trag concluzii negative pentru a ma simti in siguranta. Daca stiam deja ca e rau, nu as fi fost socata cand se intamplau lucruri oribile.
Mi-am asumat rolul de ajutor pentru a-i salva pe altii. Acestia sufereau atat de mult. Am crezut ca daca ei nu sufereau, eu nu as fi suferit si as fi putut in sfarsit sa traiesc. Credeam ca sunt mai puternica pentru ca puteam sa le retin durerea, sa ma conectez la ea si sa-i ajut.
Deoarece ma aflam intr-o stare constanta de coplesire, sistemul meu nervos era in plina desfasurare pentru a ma proteja de toate gandurile si perceptiile pe care le adoptasem despre viata. Ani mai tarziu, am fost diagnosticata cu diskinezie (ceva chiar comun in ziua de azi) si am vazut pe propria piele modul in care anii de stres, de trait in capul meu si de evitat emotiile mi-au afectat sanatatea.
Un moment de cotitura a venit pentru mine cand am realizat ca toata aceasta suferinta era opera mea. Dupa ce am primit vesti dureroase despre un membru al familiei, am avut o revelatie. Reactia mea la stiri a fost plina de atata durere si teama incat am simtit ca nu era vorba deloc de circumstante.
Era vorba despre mine. Imi creasem o viata care se invartea in jurul repararii celorlalti. Nevoia de a-i ajuta pentru ca eu sa ma pot simti in siguranta. Crezand ca durerea pe care o simteam era din cauza lor, a greutatilor lor si a acestei lumi intunecate in care traim.
Adevarul era ca aveam o multime de dureri care nu aveau nimic de-a face cu ei. Mi-am pus pelerina de super femeie cu speranta de a-i salva pe altii, pentru ca era mai usor decat sa ma concentrez asupra mea.
La acea vreme, nu aveam nicio idee cine eram sau ce imi doream. Ma ascunsesem in spatele mastii de “ajutor perfect” pentru a nu fi nevoita sa recunosc faptul ca ma luptam cu identitatea si scopul meu si sa ma angajez in munca de descoperire si de imbratisare a adevaratului meu sine. Cu aceasta constientizare brusca, mi-am dat seama ca trebuie sa existe un alt mod de a privi viata. Mi-am lasat garda jos suficient de mult pentru a simti, iar emotia a erupt prin mine ca un vulcan.
Am privit putin mai adanc si am vazut ca sub apa tulbure si intunecata a emotiilor mele se afla o usa aurita, iar singura cale de a intra pe acea usa era sa inot prin apa. M-am folosit de dragostea adanc inradacinata pe care o simteam pentru toti cei din jurul meu si am trimis-o in interior, catre cel care avea cea mai mare nevoie de ea, adica eu insumi.
Am facut acest lucru angajand primul meu antrenor de viata. A fost pentru prima data cand am investit in mine cu unicul scop de a ma iubi si de a ma ingriji. Nu a fost pentru a-mi schimba felul in care aratam, pentru a castiga mai multi bani, pentru a obtine o relatie; a fost pentru inima si sufletul meu. Pentru a vorbi, pentru a fi ascultata, pentru a primi iubire si pentru a face lumina asupra retelei incalcite pe care o tineam in mine.
Stiam ca viata putea fi plina de ras, bucurie si incredere daca incepeam sa ma concentrez mai mult asupra problemelor si nevoilor mele decat asupra celor ale celorlalti. Eram gata sa iau greutatea lumii de pe umerii mei. Am inceput sa-mi imaginez viata ca fiind incitanta, plina de aventuri, romantism si, mai presus de toate, liniste sufleteasca!
Cand am aprins lumina interioara, am descoperit ca aveam o convingere adanc inradacinata ca viata mea era in mainile mele, ca eu tineam fraiele si ca stiam din toata inima ca orice imi doream era posibil. Am recunoscut ca grijile si temerile mele erau si ele in mine, iar asta insemna ca aveam puterea de a le schimba. Acea usa aurita a inceput sa se simta mai aproape in fiecare zi, pe masura ce mi-am dat putere cu iubire si constientizare, am inotat prin apele durerii si am provocat doua convingeri limitative – ca aveam nevoie de aprobarea celorlalti pentru a fi in siguranta si ca trebuia sa par perfecta si puternica pentru a fi demna.
Am invatat ca trupul meu era in permanenta in garda, incercand sa ma protejeze de grijile mele. Corpul nostru nu poate face diferenta intre pericolul real si pericolul perceput. Deoarece ma gandeam in mod constant la ganduri negative si tematoare, sistemul meu nervos percepea pericolul si era accelerat in cazul in care trebuia sa lupt. Pe masura ce am practicat respiratia, yoga si exercitiile fizice, sistemul meu nervos s-a calmat si s-a neutralizat.
In loc sa lupt pentru a renunta la dependentele mele de ingrijorare si anxietate, am inceput sa adaug iubirea de sine, compasiunea si acceptarea. M-am asezat cu sentimentele mele si le-am invitat la ceai. A fost infricosator si tremurator, dar cu timpul si cu sprijin, am avut incredere ca experientele mele de viata se intamplau pentru mine si nu pentru mine.
Intotdeauna vor exista necunoscute in viata. In loc sa ma tem sau sa le controlez, am inceput sa le imbratisez si sa accept ca orice se intampla era pentru binele suprem. De fapt, toate dificultatile pe care le-am intalnit au devenit catalizatorul pentru a ma reconecta cu adevaratul meu sine. In loc sa vad viata ca fiind buna sau rea, am eliminat eticheta si am vazut totul ca parte a unei singure experiente.
Increderea si iubirea nu erau greu de gasit, ele se aflau in mine. La fel cum totul se afla in tine chiar acum. Diferenta a fost concentrarea si perspectiva mea – in loc sa ma sprijin pe frica si ingrijorare si sa incerc sa repar si sa schimb lumea, am inceput sa incetinesc si sa renunt la iluzia controlului.
A ma pune pe primul loc si a ma vedea pe mine insumi a insemnat sa privesc bucatile rupte impreuna cu intregul si sa spun ca iubesc totul! Le accept pe toate! Am incredere in toate!
Cand ma gandesc la viata de acum si la planeta pe care sufletul meu a cazut, sunt uimita si ma minunez de frumusetea si magia pe care le vad in jurul meu. Este in ochii stralucitori ai fiicei mele, in imbratisarea calda a unui prieten, in sunetul valurilor care se sparg pe plaja. Acum pot vedea ceea ce imi era ascuns cand eram intr-o frica constanta.
Iubirea nemarginita pe care mi-am oferit-o mi-a creat un sentiment de siguranta care imi permite sa experimentez viata cu mult mai putina teama si ingrijorare.
Stiu ca, indiferent de ce se intampla in viata, eu imi apar spatele. Imi ascult nevoile si onorez ceea ce este prezent, iubindu-ma prin dificultatile care pot aparea, in loc sa ma judec sau sa ma ascund de mine insumi.
Primul pas pentru orice mare schimbare este constientizarea.
Atunci cand iti intalnesti constientizarea cu bratele iubitoare, se poate intampla ceva magic.
Daca si tu te simti coplesit de toata durerea din jurul tau si crezi ca trebuie sa o controlezi pentru a fi in siguranta, muta-ti din nou atentia spre tine.
Ai incredere ca atat intunericul, cat si lumina au un scop – pentru noi toti – asa ca nu trebuie sa salvezi sau sa repari pe altcineva.
Trebuie doar sa ai grija de tine, sa-ti onorezi propriile nevoi si sa ai incredere ca, indiferent ce se intampla, cu puterea iubirii de sine, poti face fata.
Viata mea este o poveste, o poveste pe care o scriu zi de zi , si cateodata cand realizez ca ceva nu este bine .. o rescriu .. Acest blog este o provocare in special pentru mine dar si mai mult vreau sa devina o terapie pentru cei ce sunt ca mine , pentru cei ce impartasesc aceleasi principii si aceleasi idealuri ca mine ..
Da, imi place sa fiu eu. Fiecare om este unic in felul sau. Eu sunt fericita ca sunt EU cu tot ceea ce tine de mine si ma face unica. Ma simt excelent in pielea mea si nu mi-as dori vreodata sa fiu altcineva decat cea care sunt acum. Si ador sa fiu ceea ce ma face sa fiu eu.
