Un mod total ciudat de a face fata sentimentelor
Nimeni nu iti spune cu adevarat cum sa ai de-a face cu vizitatorii care apar la usa ta – cu frica si cu durerea si cu tristetea. Nimeni nu te-a invatat cu adevarat exact ce sa faci atunci cand strainii vin la bataie.
In cea mai mare parte, crezi ca obiectivul este sa le tii la distanta. Daca ii poti alunga de pe prag sau sa pornesti televizorul este suficient sau sa te prefaci ca nu sunt acolo, poate ca vor disparea.
Incerci in continuare, dar de fiecare data cand te intorci, domnul Heartache este inca la usa ta ca un nenorocit vanzator de produse care pur si simplu nu va renunta.
Frica si singuratatea continua sa se prabuseasca la sonerie ca niste scolari si pur si simplu nu poti avea liniste pe aici. Cand naiba vor pleca in cele din urma definitiv ?!
Pana intr-o buna zi, intr-o zi, iti dai seama ca – bine, poate ca scopul nu este sa-i faci sa plece. Poate, doar poate, poti deschide usa. Asadar, o deschizi – doar o mica crapatura la inceput – si te uiti prin crapatura la vizitatori.
“Cine e acolo?” tu intrebi.
„Nevoia”, spune cel mai puternic vizitator.
„Durere de inima”, spune altul.
„Eu”, spune al treilea.
– Eu cine?
„Nu este momentul pentru glume ciocanite”, raspunzi tu. – Asta-i o treaba serioasa, doamna.
Si astfel te intorci inapoi spre Nevoie si o privesti in ochi. O privesti … si o privesti … si o privesti. La naiba, chiar ii dai un nume: de ce nu.
Incepi sa observi ceea ce face sa apara Nevoia; cum preia ea ori de cate ori simti cel mai mic indiciu de respingere reala sau imaginata. Observi cum reactionezi cand ea este in jur, cum te arunca intr-o frenezie si cum nu poti fi odihnit(a) pana cand nu este linistita. Observi ce faci pentru a o tine la distanta – iti intorci toata energia catre ceilalti, zdrobind, atingand si apucand, pierzandu-te in acest proces.
Iti dai seama ca, pentru intreaga ta viata, nu ai reusit niciodata sa stai acolo cu Nevoia si sa o lasi sa fie. De fapt, cu greu poti sa stai deloc in preajma ei – te innebuneste – si totusi incet, incet, incet, cu cat o urmaresti si o observi cu curiozitate, inveti sa o lasi sa stea putin in jur. . Ai ajuns sa o cunosti ca acel copil din clasa intai cu care te-ai temut mereu sa te joci, dar mama ta te-a facut – si dupa o vreme s-a dovedit ca nu a fost atat de rau pana la urma.
Este la fel cu Furia si frica. Inveti ca scopul nu este sa-i lasi pe tot drumul, astfel incat sa preia controlul si sa devina nedespartiti de tine si nici obiectivul sa-i alungi cu orice pret. In schimb, inveti ca poti pur si simplu sa-i urmaresti si sa-i intalnesti chiar acolo unde se afla. S-ar putea sa nu le intelegi niciodata, dar nu conteaza – totusi, le cunosti din interior si din exterior si descoperi ca nu sunt la fel de infricosatoare pe cat ti-ai fi imaginat.
Si un lucru ciudat incepe sa se intample: cu cat cunosti mai mult Nevoia si prietenii ei – cu atat mai mult examini si observi si te uiti curios – cu atat intensitatea lor scade. Sunt inca acolo la usa ta, dar devin mai putin reali, mai putin dominanti, mai putin importanti. Incep sa se estompeze in fundal, in loc sa preia primul plan; devin o multime care bombaneste linistit in loc de o banda strigatoare de halosi. Poate chiar incep sa viziteze mai rar si, atunci cand apar, nu sunt la fel de deranjante ca inainte.
Pana intr-o zi, natura vizitelor lor se schimba cu totul.
„O, prostie Nevoie – te-ai intors din nou.”
In loc sa fii lovit de un sentiment de panica, zambesti bland.
„Vino aici, dragut copil draga”.
Si stai cu ea; o imbratisezi. Observati exigentele ei scandaloase, calcand-o in picioare si modul in care transforma realitatea intr-o poveste ridicola de victimitate. O lasi sa continue cateva clipe pana incepe sa oboseasca. Incet, incet, devine calma inainte de a aluneca linistit pe cont propriu.
Nimeni nu-ti spune niciodata cum sa ai de-a face cu vizitatorii care apar la usa ta – cu frica si cu durerea si cu tristetea. Nimeni nu te-a invatat cu adevarat exact ce sa faci atunci cand strainii vin la bataie.
Totusi, crezi ca incepi sa-ti dai seama.